“În unele biserici, simpla părere că Biserica a pierdut sensul închinării este de ajuns pentru a-ţi crea neplăceri serioase. Când familia noastră s-a mutat în Arkansas în anul 1987, am adus cu noi şi stilul nostru de laudă şi închinare de puternică factură carismatică. În luna martie a aceluiaşi an, am participat la întâlnirea districtuală a lucrătorilor noştrii, şi eram nerăbdător să-l aud pe supravegheatorul nostru distrinctual adresându-ni-se nouă, pastorilor locali. Nerăbdarea şi interesul meu au crescut şi mai mult când acesta ne-a anunţat că intenţiona să ne împărtăşească un mesaj despre “credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. În primele momente, după ce a citit textul biblic şi a început să spună că Biserica trebuie să se reîntoarcă la o închinare şi o relaţie adevărată cu Dumnezeu, inima mi-a săltat de bucurie. Însă entuziasmul mi s-a transformat în şoc şi deziluzie pe măsură ce continua să ne vorbească. În opinia acestui frate drag, o condiţie importantă a “păstrării credinţei dată sfinţilor odată pentru totdeauna” era renunţarea la retroproiectorul folosit la timpul de laudă şi închinare şi revenirea la vechile cărţi de cântări. Dorinţa lui era bună şi sinceră, dar căzuse într-o capcană religioasă în care fiecare dintre noi putem cădea foarte uşor. Cu siguranţă dezbaterea privind închinarea adevărată nu se limitează la Biserica secolului douăzeci şi unu şi nici la disputa pe această temă dintre carismatici şi evanghelici. Problema există de când există rasa umană şi a existat şi pe timpul pribegiei prin pustie a poporului ales. De fapt, la multă vreme după ce împăratul David a introdus instrumentele muzicale, cântăreţi şi dansatori în închinarea din Templul de pe Muntele Sion, ritualul liturgic strict şi oficial continua să fie practicat pe Muntele Gabaon. În ciuda faptului că Dumnezeu mutase chivotul legământului de pe Muntele Gabaon pe Muntele Sion, preoţii şi-au continuat ritualurile goale, lipsite de orice urmă de viaţă. Noi cei aflaţi în slujbe de conducere a bisericilor de azi ne confruntăm cu acelaşi pericol de stagnare şi paralizie.
Barry Liesh, profesor la universitatea Biola din California, avertizează Biserica cu privire la acest subiect:
Întreaga Americă de Nord trece în această perioadă printr-o adevărată revoluţie a stilului de închinare. Liderii de închinare, pastorii şi muzicienii creştini se află în faţa unor noi şi importante forţe ale schimbării, forţe care aduc în unele biserici trezire, în altele teamă. Nici o denominaţie sau grup denominaţional nu poate sta deoparte faţă de dezbaterea aprinsă privind beneficiile cântărilor noi în comparaţie cu cele ale cântărilor vechi, ale stilului de închinare tradiţional în comparaţie cu stilul de închinare liber, ale imnurilor interpretate de cor în comparaţie cu melodiile echipelor de închinare, ale orgii clasice în comparaţie cu orga electronică şi ale închinării în care melodiile se leagă una de alta în comparaţie cu stilul tradiţional.
Ne vine greu să recunoaştem, dar cu toţii avem tendinţa de a înălţa corturi şi întinde tabăra la umbra marilor experienţe religioase de odinioară. În consecinţă, nu suntem cu nimic mai puţin vinovaţi decât oricare altă generaţie care a înlocuit poruncile lui Dumnezeu cu tradiţiile omeneşti. Dumnezeu cere închinarea noastră şi este singurul care o merită. Lui îi este indiferent dacă folosim cărţi de cântări sau folii pentru retroproiector, atât timp cât la închinare participă şi inima noastră.”
